Advertisements

Cinecluburile – trecut, prezent și viitor

Se spune că înainte de 1989, în România existau circa 500 de cinecluburi. După unii autori, chiar 700! De obicei, adevărul este undeva la mijloc. De data aceasta, însă, poate fi și la extremități, pentru că, în „epoca lumină”, raportările erau mult mai mari decât realizările! Oricum, erau, într-adevăr, foarte multe cinecluburi, cel puțin, pe hârtie. Dar și în realitate erau multe. Mă refer la cinecluburile  care realizau filme! La început pe 8mm, „superopt” și, mai apoi, 16mm, așa-zisa peliculă de televiziune. Cineamatorii lucrau pe reversibil alb/negru, spre sfârșit și color. Cred c-ar fi momentul ca cineva să le facă un „inventar”, atât fostelor cinecluburi, cât și filmelor realizate de cineamatori.

Erau multe cinecluburi, pentru că fiecare „organizație de partid”, sau sindicală, avea și un „responsabil cultural”. Știu că subiectul e tabu, nu ai voie să spui că a fost și ceva bine pe vremea aceea, dar acesta este adevărul! Desigur, se insistă că de fapt această „activitate culturală” era pură propagandă, deși propagandă ca acum, mai rar! În această „activitate” intrau brigăzile artistice, echipele de teatru, cenaclurile literare, muzica și dansul, în principal populare și, desigur „montajele literar artistice”, care erau, într-devăr, elogii aduse marelui conducător și patriei înfloritoare. Desigur, și „cultura de masă” este văzută acum ca o blasfemie, „cultura” fiind considerată ca fiind apanajul unor elite, iar restul muritorilor să fie niște râme, bune doar pentru afânat pământul!

Astfel, fiecare „organizație județeană”, de partid sau sindicat, avea sarcini culturale. De aici, fiecare oraș, fiecare întreprindere s.a.m.d. De finanțare, se ocupa „sindicatul”. Pe lângă acestea, fiecare localitate avea o „casă de cultură”, de multe ori numindu-se „a sindicatelor”, în afara „căminelor culturale”, în general, sătești.

Această activitate culturală se materializa în spectacole locale, zonale, sau concursuri, până la nivel republican, cum era „Cântarea României”, care se organiza piramidal,  pe principiul competițiilor sportive naționale. Erau și emisiuni tv, ca de exemplu, „Dialog pe aceeași scenă”, unde se întreceau „echipele reprezentative”.

Cu circa 60 de ani în urmă, au apărut și cinecluburile. Mai există și acum dispute privind întâietatea, datorate faptului că, la început, erau „cercuri”, respectiv colective de „iubitori ai filmului”, adică „cinefili” care nu realizau practic filme, lipsind cu desăvârșire dotarea tehnică. Filmele pe 8mm erau mai mult „de familie”, „superopt” a revenit cinecluburilor, iar dotarea pe 16mm a venit mai întâi de la studiourile profesioniste, care casau aparatura veche, iar cineclubismul s-a dezvoltat vertiginos când „sovieticii” au început să fabrice aparatele pe 16mm, Krasnogorsk. În general, cinecluburile s-au înființat pe scheletul cercurilor foto, multe devenind foto-cinecluburi.

Astfel, fiecare întreprindere mai mare, și erau multe atunci, avea un cineclub. Deși se spune că „sistemul” nu era preocupat de „oamenii muncii”, erau și chiar funcționau cabinetele de protecția muncii, cu angajați specializați. Desigur, aceștia își făceau treaba cu mai mult sau mai puțin zel, dar în organigramă figurau. Aceste cabinete aveau un proiector pe 16mm pentru peliculă „cu sunet optic”. Evident, de proveniență sovietică! Așa că multe cinecluburi s-au atașat acestor cabinete, pentru a putea folosi proiectorul. De aici și obligația de a realiza și filme de protecția muncii, dar fără să se limiteze la acestea. „Sala de festivități” devenea astfel și „sală de proiecție”.

Pe de altă parte, „așezămintele culturale”, care, evident, aveau aceeași politică, cea a partidului, și-au înființat cinecluburi. Filmele cineclubiștilor rulau mai întâi „la ei acasă”, în mijlocul colectivului de oameni ai muncii din care făceau parte, dar existau foarte multe festivaluri, în special în zonele puternic industrializate, unde veneau, în principal, sindicaliștii, dar și în orașele culturale, unde predominau cineamatorii de la casele de cultură. Bucureștenii aveau festivalul lor numit „Pelicula de aur”. Filmele erau absolut de toate genurile, de la documentare și reportaje, la filme de ficțiune, evident scurtmetraje, de la animaiție, la poeme cinematografice.

Festivalurile, însă, aveau o tematică anume, în funcție de organizatori. Tematică, desigur, sugerată… de sus. Nu lipsea „Omul și producția”, industrială, se înțelege, festivalul filmului de etnografie și folclor, de protecția muncii,  de animație, sau chiar de… umor. Dar exista întotdeauna o secțiune în afara tematicii, unde premiile se acordau separat, și nu era obligatorie participarea cu filme și la cealaltă secțiune. Juriul era alcătuit din profesioniști, iar gazda era un oficial local, în general cel cu probleme culturale.

Abia în ultimii ani cineamatorismul a fost inclus în Festivalul Național „Cântarea României”, și aceasta fără să afecteze desfășurarea festivalurilor consacrate. În ultimul an s-a pus problema utilizării mai eficiente a „mijloacelor moderne” pentru propagandă, dar nu foarte insistent. În preajma festivalurilor, pentru a-și realiza filmele, cineclubiștii mai erau învoiți de la serviciu. Nu tot anul, ca fotbaliștii, dar aveau și unele facilități, dacă reprezentau instituția respectivă. Li se decontau cheltuielile de deplasare la festivaluri și cazarea, nu numai materialele consumate, iar partidul și sindicatul se lăudau cu diplomele obținute, menționându-le în „dările de seamă”. Firește, și casele de cultură aveau „rapoarte de activitate”!

Foarte important este faptul că acești foto-cineamatori erau bucuroși să fie „folosiți” cu ocazia unor simpozioane profesionale, sau pentru popularizarea celorlalte activități ale colegilor lor, nu numai culturale. Unii au realizat și filme didactice pentru școlile de profil aferente.A fost o perioadă în care, candidaților la I.A.T.C. (UNATC), li se cerea o dovadă de apartenență la un cineclub. Din cele de mai sus se poate înțelege foarte ușor, cred eu, de ce în prezent nu mai avem cinecluburi!

După 1989, s-a pus problema mobilizării cineclubiștilor într-o asociație. Printre inițiatori întâlnirii din martie 1991 de la Ploiești era și Constantin Crăciun, responsabilul cu cinecluburile de la UGSR – UNIUNEA GENERALĂ A SINDICATELOR, care practic rămăsese fără… obiectul muncii, și regizorul Geo Saizescu, nelipsit de la festivalurile amatorilor.  La începutul anului 1992, ASOCIAȚIA NAȚIONALĂ A CINECLUBURILOR, ANC,  obține personalitate juridică după o lege din… 1924. La întâlnirea de la Ploiești, nu se reușește mobilizarea decât a 45 de cinecluburi, dintre cele mai active. Președinte este ales Emilian Urse, îndrumătorul cineclubului STUD–FILM al Casei de Cultură a Studenților din București, secretar general este ales Constantin Crăciun, iar Geo Saizescu devine „președinte de onoare”.

În următorii ani, cineclubiștii s-au împrăștiat conform legilor economiei de piață, mulți intrând în echipele noilor televiziuni, locale, zonale sau naționale. Pe parcurs au avut loc câteva „conferințe naționale”, s-a schimbat conducerea de câteva ori, dar documentele nu au fost depuse la Judecătorie, așa că modificările în structura asociației nu au fost operate în Registrul Asociațiilor. Astfel, Emil Mateiaș, un cineclubist de la Oțelul Roșu, plecat cu familia în Germania încă înainte de 1989, reușește câteva mobilizări în țară cu caracter de festival al filmului de amatori, unde participă zeci de cineamatori. Sunt transformate adhoc  în „conferințe naționale” ANC, și chiar este ales vicepreședinte, iar Victor Colonelu secretar general.

În 2010, Emil Mateiaș reușește înscrierea asociației în organizația mondială a cineaștilor amatori, UNICAUniunea Internațională de Cinema” , membră în „Consiliul Internațional de Cinema, de Televiziune și de Comunicații Audiovizuale” din cadrul UNESCO.

În 2013 se pune din nou problema reactivării Asociației, de data aceasta după o nouă lege, cea din 2000! Regizorul Geo Saizescu și fostul cineamator, trecut la profesionalism, Dumitru Burcă, organizează o întâlnire în București, la care se constată că, din cauza/datorită viciilor de procedură precedente, președintele ANC este tot Emilian Urse. Aceștia și cu mine, Dorin Goagă, începem „procedura” de convocare a conferinței naționale ANC. Nu am reușit să mobilizăm decât 8 cineclubiști, ceilalți nu mai aveau aceeași adresă de domiciliu, erau prea în vârstă, sau chiar decedaseră. Cum minimum prevăzut de lege era de 3 membri, în septembrie 2015 a putut avea loc „conferința națională ANC”.

Deoarece practic nu mai aveam cinecluburi, am extins denumirea asociației, care a devenit ASOCIAȚIA NAȚIONALĂ A CINECLUBURILOR ȘI REALIZATORILOR NEPROFESIONIȘTI DE FILM DIN ROMÂNIA – ANCR. A fost votat noul Statut, a fost dizolvată vechea structură organizatorică și validată structura prevăzută de noua lege, „conferința națională ANC” devenind „adunarea generală ANCR”. Din ANC au mai rămas 3 membri activi, ceilalți 42 fiind „membri de onoare”. La cei 3 s-au mai adăugat 5, încât ANCR avea 8 membri în momentul reorganizării. În februarie 2016 ANCR capătă o nouă personalitate juridică.

Din 2011, ANCR a participat cu filme la festivalurile anuale UNICA. Acestea se organizează, prin rotație, în țările membre, începând din 1931, cu întrerupere doar în perioada celui de-al doilea război mondial. În 2013, Emil Mateiaș propune, iar Congresul UNICA aprobă, astfel că Festivalul din 2016 a avut loc în România, la Suceava, comitetul de organizare fiind condus de Viorel Ieremie.

În primăvara aceasta, 2017,  un proiect inițiat de Andra Popescu a primit aviz favorabil de la AFCN – Ministerul Culturii și Cultelor, care are ca prim scop înființarea unei arhive ANCR online. Până când siteul ANCR devine funcțional, CineMagia găzduiește o pagină a Asociației pe Forum la „Cinematografia Românească”.

Problema cinecluburilor, însă, rămâne! Din păcate, pe lângă faptul că nu mai există „infrastructura” pomenită mai sus, s-a împământenit ideea că nu mai sunt necesare, deoarece mediul virtual le suplinește. Probabil că va mai trece mult timp până când se va înțelege cât de nocivă este această concepție, nu numai în privința cinecluburilor! Acest mediu virtual este fals, lasă falsa impresie de „socializare”. Se cultivă la nivel global individualismul, similar cu egoismul. Când primește sute, mii de like-uri, fiecare se crede stăpân, deținătorul adevărului absolut.

În realitate este singur, izolat. Singur nu poți realiza mare lucru, importantă este munca în echipă. Industria telefoanelor mobile a exploatat din plin această tendință. E suficient să observi că „Selfie” este atunci când ți-o faci singur. Arta cinematografică este cea mai complexă, include practic toate celelalte arte. De aceea solicită cel mai mult, deci dezvoltă multilateral intelectul. Dar ce se poate realiza cu telefonul mobil nu poate fi decât cel mult un început. Evident, vizați sunt tinerii. Pe aceștia îi găsim în sistemul de învățământ.

De foarte multe ori i se reproșează acestui sistem românesc faptul că tinerii nu învață ce trebuie. Ce trebuie, de fapt?  Păi exact ce nu se face în școli. Nu li se spune, practic nici profesorii nu prea știu să explice, care este rolul efortului intelectual în dezvoltarea intelectului. Sau rolul imaginației. Stimularea imaginației  înseamnă mărirea capacității de anticipare. Dacă oamenii ar avea mai multă imaginație, ar anticipa consecințele mai rapid și cu mai multă acuratețe, și multe conflicte, minore sau mai profunde,  ar putea fi evitate. Adică viața ar  fi mai frumoasă.

Aceste lucruri pot fi realizate în bună măsură prin filme. Atât prin vizionare, cât și prin realizarea lor. Desigur, discret, subtil, pentru că organismul uman are un sistem de apărare care respinge tratamentele brutale. Impunerea, pentru că uneori nu poate fi evitată, trebuie precedată de inducerea unui respect față de un program, față de o autoritate. De exemplu, când eram la liceu în Câmpina, pedagogul internatului, benevol/obligatoriu, ne-a dus într-o duminică seara la Casa de Cultură. Trebuia seara, pentru că urma o proiecție de diapozitive color realizate în peșteri. Am fost fascinat de acele imagini, care nici nu aș fi crezut că există. Similar, am văzut un film cu un naufragiu pe mare. De atunci am înțeles că imaginea/filmul este cel mai eficient mijloc de comunicare, nu numai în spațiu, dar și în timp.

Prin reducerea săptămânii de lucru la 5 zile, cum învățarea este înfrățită cu tinerețea, iar aceasta nu stă pe loc, diriginții sunt obligați să organizeze acțiuni extrașcolare, pe care să le menționeze în rapoartele de activitate. Le menționează, dar nu le fac. Nu numai din cauza faptului că ei înșiși nu sunt pregătiți pentru așa ceva, dar și pentru că elevii nu cooperează. Deși ar fi cea mai simplă acțiune, vizionarea unui film este exclusă. Nu există film românesc fără un vocabular vulgar/obscen, cu pretenție de artă. Am văzut și un lungmetraj de animație care era atins de această pecingine, și filme care ar fi trebuit să fie și pentru copii! Cineaștii noștri nu-s capabili să accepte că un profesor care își dă toată osteneala să educe elevii, nu poate să le spună că vocabularul trivial duce la violență verbală, care de cele mai multe ori degenerează în violență fizică, apoi să vadă împreună filme în care vulgaritatea e ceva „firesc”, „natural”, numai pentru că „artistul cineast” nu a fost capabil să găsească altă exprimare, eventual cinematografică.

Apoi, dacă altă cale nu ar exista, un „bip” la locul potrivit în momentul potrivit ar fi numai bun, dar „artistul” consideră că astfel i se alterează „opera”. Dacă ar face filmul pe banii lor, i-ar interesa și numărul de spectatori, pe care i-ar găsi foarte ușor printre tineri prin intermediul sistemului de învățământ. Pe de altă parte, dacă o astfel de exprimare ar fi agreată, filmele românești ar avea mai mulți spectatori, nu doar câteva mii! Sunt filme în care joacă excelent  și copii, dar aceștia nu le pot viziona „cu clasa”, sau cu părinții! N-aș fi uzat de această pledoarie, dar ANCR, pe lângă realizarea filmelor proprii, își propune și promovarea filmelor profesioniștilor, iar din acest punct de vedere are oarece dificultăți.

Liceenii, cel puțin cei din București, care vor să intre la UNATC, fac și ei filme în prezent, dar, cum era de așteptat, îi copiază pe discipolii lor, încât nu pot organiza proiecții nici în școlile proprii. Dar nu tot ce se poate proiecta pe un ecran este film. Am învățat de la îndrumătorii noștri, cineaști profesioniști, regula celor 3 „C”. „Ce vrei să spui”, „Cum vrei să spui” și „Cui te adresezi”. Eu aș adăuga și „Cu ce scop”! Pentru a răspunde acestor întrebări, pe lângă talent și inspirație, mai trebuie și îndrumare. Această îndrumare nu poate veni decât dintr-un sistem organizat. Acest sistem ar putea fi ASOCIAȚIA NAȚIONALĂ A CINECLUBURILOR ȘI REALIZATORILOR NEPROFESIONIȘTI  DE  FILM DIN ROMÂNIA – ANCR.

Pentru ca ANCR să fie eficientă, trebuie să aibă mulți membri. Ca să aibă mulți membri, trebuie să fie eficientă. Acest „cerc” trebuie să aibă un început, un nou început. Acest nou început ar putea fi realizarea arhivei de filme online, ceea ce presupune transpunerea digitală a filmelor importante realizate până acum  de cineamatori. În același timp, trebuie mobilizați cât mai mulți realizatori de film, care, deși nu au studii de specialitate, au dorința, spiritul de observație, sensibilitatea și ingeniozitatea necesare unui astfel de demers, studenți la facultățile de film, sau tineri absolvenți care nu au intrat încă în tagma profesioniștilor.

Un bun exercițiu pentru noii membri, ar fi realizarea unor documentare despre fostele cinecluburi. Apoi, materializarea propunerii de înființare a platformei  online CINEAMA, pentru promovarea realizărilor cineamatorilor și activității ANCR. Încheierea unor  parteneriate cu Ministerul Educației/Inspectoratele școlare, Ministerul Culturii, CNC, UNATC, uniunile cineaștilor profesioniști și consiliile județene.  O mare importanță ar avea organizarea unor întâlniri directe, cu diverse ocazii, aniversări, proiecții de filme, concursuri, festivaluri.

Eu cred că faza „selfie” trebuie urgent depășită! Dorin Goagă – vicepreședinte ANCR

*foto: lansarea documentarului „Camera obscură”, despre cinecluburile din România

 

Advertisements

Leave a Reply