Advertisements

SOLARIS – două ecranizări

 

Preambul: Scriind rândurile de mai jos îl am în minte şi pe cititorul care nu a văzut filmele şi/sau nu a citit cartea: încerc să nu deconspir lucrurile (să nu-i răpesc plăcerea vizionării sau lecturării), formulând chestiunile astfel încât lui să-i anime curiozitatea, dar ele să fie înţelese rezonant mai ales de cel care a citit/văzut ‘Solaris’.

autor: Mircea Băduţ, continuare de aici

Versiunea americană

sol2Solaris (2002, regizor Steven Soderbergh, producător James Cameron) – pentru spectatorul care a citit (recent) romanul, filmul mai are presărate câteva momente ce pot dez amăgi. De exemplu, cred că ar fi prins bine un accent pe efortul personajului feminin la încercarea empatică de a-i da lui Kris ‘câţiva metri de libertate’, iar drama aceluiaşi personaj când îşi conştientizează natura proprie nu se arată prea reuşită (în comparaţia cu originalul).

De asemenea, prezenţa femeii la dialogurile dintre membrii echipajului navei (care navă este de fapt o staţie de cercetări) are mici probleme de coerenţă. (Nu la puţine secvenţe din film chiar ne sâcâie bănuiala că spectatorii care nu au citit cartea nu pot înţelege despre ce-i vorba). Înspre final, urmărind filmul cu acelaşi simţ analitic, suntem curioşi în privinţa realizării secvenţei cheie – decizia surprinzătoare a lui Kris –, însă aceasta nu convinge (un moment de regie neinspirat), deşi artificiul de montaj cu ‘frame-lapse’ mai compensează lucrurile.

Avem totuşi parte de o surpriză plăcută: scenariştii propun un final apoteotic – ei salvează lucrurile prin două mici devieri (depersonalizarea lui Snaut şi colapsul navei nu există în carte) şi prin sugerarea unei sublime transcendenţe spre un alt univers. Un film realizat la început de mileniu trei.

Varianta lui Tarkovski

sol8De cum purcedem la vizionare ne dăm seama că avem în faţă o abordare complet diferită: cele aproape trei ore îngăduie echipei de la Mosfilm să deruleze relaxat imaginile. Şi, apropo de imagine, neîndoielnic cinematografia rusă are o tradiţie puternică.

Primele câteva zeci de minute din film – în care povestea (spre deosebire de firul romanului) se desfăşoară pe Terra – ne transpun într-un univers domestic, atât de paşnic încât ne rememorează senzaţii vizuale din ‘ Piesă neterminată pentru pianină mecanică’ (sau chiar din ‘Oblomov’-ul aceluiaşi Nikita Mihalcov). Însă lentoarea unor cadre cinematografice ne aduce aminte şi de capodopera pe care Tarkovski avea s-o realizeze după şapte ani.

Presupunem că regizorul impune deliberat calmitate cadrelor, spre a-şi construi hiperbola actului artistic. Pentru a lămuri contextul în care se va depăna povestea, colectivul de creaţie sovietic recurge în acest prim tronson al filmului la o abatere de la cronologia cărţii lui Stanislaw Lem, aducându-ne în prim plan o secvenţă ce în roman apare mai târziu: relatarea unui incident straniu de pe planeta Solaris şi dezbaterea acestuia de către o comisie ştiinţifică.

Apropo, filmul din 1972 – realizat în vremuri mai apropiate de cele ale cărţii – rămâne fidel motivaţiei de substrat care (în plan ideatic) ne mâna atunci înspre cosmos: curiozitatea ştiinţifică (şi care motivaţie, văzurăm, cunoaşte în varianta americană o virare înspre economic, mai sustenabilă, şi deci mai acceptabilă de către cetăţenii noului mileniu).

sol7După trei sferturi de oră (consumând acest “apendice” cu funcţie explicativă dar şi estetică) ne aflăm la momentul iniţial din carte (şi din varianta holywoodiană): Kris Kelvin pleacă (şi ajunge) pe staţia de cercetare de pe Solaris. Iar de aici firul cinematografic se deapănă în destulă conformitate cu cel al romanului. Versiunea rusească respectă numele personajelor, ponderile lor în poveste, şi chiar topo-spaţialitatea interioară a staţiei.

Desigur, privindu-l acum, amprenta tehnologică din film aproape că ne amuză: gadget-urile sunt la nivelul anilor 1970. Ca şi mai târziu în ‘Stalker’, regizorul pune acţiunea mai degrabă într-un prezent, eventual unul dintr-o realitate contra-factuală, decât într-un viitor firesc. (Sau, putem specula, colectivul de creaţie nu a avut timp/resurse pentru a face ca aparenţa tehnologiei să ne transpună în viitor. Apropo! nici ecranizarea sovietică nu ne arată vreun mimoid ori vreo asimetriadă – elemente foarte plastice şi cu semnificaţie deosebită pentru ‘chestiunea Solaris’.)

sol5După consumarea tronsonului epic reapar cadrele lente, cu sugestii alegorice, şi uneori chiar inserturi onirice. Femeia – personaj cheie – capătă pondere, iar angoasele ei psihice (când îşi descoperă starea) sunt ecranizate binişor. Vizionând mai departe filmul, vom admite că avem de-a face cu o transpunere destul de fidelă şi în privinţa altor aspecte esenţiale din cartea ‘Solaris’, inclusiv problematica incompatiblităţii dintre civilizaţii cosmice distante, şi chiar auto-ironia privind eforturile de cercetare în direcţii ‘lovite de futilitate’.

sol4Factorul timp – mult mai generos decât în filmul modern – a permis o redare mai convingătoare a frământărilor personajului principal, deşi decizia lui finală nu are puterea celei din ecranizarea americană. De fapt, am putea spune că finalul de aici parcă îl prevesteşte pe cel din filmul ‘Călăuza’, cu nota lui de diluare într-un sentiment de reechilibrare dincolo de zbaterile individuale, şi chiar cu nuanţe de nihilism. Cum şi eseul meu se cam apropie de final, închid cu o generoasă concluzie: ecranizarea rusească îşi merită aprecierea “pionieratului solarisian”.

S-a zis că versiunea americană s-ar fi inspirat din cea sovietică. Aş înclina să spun că ‘nu’. Totuşi mi-a rămas în minte un mic flagrant: o secvenţă preluată de cineaştii americani de la filmul rusesc şi neexistând în roman – comentariul făcut de colegul lui Kris Kelvin imediat după resuscitarea vizitatorului. O secvenţă afurisită, ce se prezintă inestetic în ambele ecranizări. Oricum, pentru mine – premeditând vizionarea lor în premieră şi în imediată succesiune – filmele SOLARIS au constituit o experienţă deosebită. Şi, dincolo de încercarea de a transcrie gânduri din această experienţă, am rămas impregnat cu ideea esenţială (constituind şi filonul sublimat al romanului): iubirea şi sacrificiul.

autor: Mircea Băduţ – eseu publicat în volumul ‘DonQuijotisme AntropoLexice’, Editura Europress, 2017

 

Advertisements

Leave a Reply