Advertisements

Vara s-a sfârșit (sau sfârșitul verii)

Se pare că Radu Potcoavă s-a specializat în filme cu copii. I-am mai văzut câteva scurtmetraje, cam pe aceeași temă: cartierul. Destul de bine realizate, ca regie, unii ar spune că și scenariile erau suficient de bine închegate. Eu, însă, ca spectator, îmi pun problema: pentru cine au fost făcute?  Sunt făcute cu bani de la CNC și deși sunt filme cu copii, ele nu pot fi prezentate copiilor!

Nici lungmetrajul Vara s-a sfârșit nu este pentru copii, după cum spunea și „bunica” din film, la proiecția de lansare. De ce oare cineaștii noștri nu fac filme care să poată fi vizionate și de copii, mai ales când în acestea joacă și mici actori, și chiar joacă bine?! Gurile rele spun că singura explicație ar fi că nu le pasă, pentru că, nefiind banii lor, nu-i interesează numărul de spectatori.

Expozițiunea filmului

vara3În acest al treilea lungmetraj al lui Radu Potcoavă, un băiat de cartier, firește, cartierul natal al regizorului – Colentina – vine la bunica lui în Cernavodă. Cu bicicletă cu tot! Asta nu ar fi de mirare, dar nu prea știa cum să ajungă la destinație. Așa că cere informații unui băștinaș, un alt puști cam de vârsta lui. Astfel, între aceștia ia naștere o prietenie trainică, deși între ei erau diferențe remarcabile de educație și preocupări. Părinții constănțeanului îl țineau din scurt, pe când ai șmecherașului îl lăsaseră de izbeliște și erau prin țări străine.

Pentru a justifica prietenia celor doi copii, scenarista Cristina Bilea (pe care aș dori să o întreb câte scenarii a scris până când CNC i l-a aprobat pe acesta – alți scenariști nu ajung nici în 20 de ani la CNC, pentru că nu le permite „regulamentul”) „ilustrează” câteva momente, cum ar fi lecția de mers cu bicicleta. Pentru a mări contrastul îl prezintă pe provincial, pe Mircică, de-a dreptul „înapoiat”, deși mama lui era medic, și „studios”, umblând cu un imens atlas sub braț, interesat fiind de eclipsa de soare care urma să aibă loc în acel an, 1999. Și acesta un pretext didacticist și ilustrativist, ca toată prima parte a filmului, destul de lungă și inutilă.

Partea a doua nu drege busuiocul, ba aș zice că dimpotrivă!

Într-un miez de noapte, lui Alex, bucureșteanul, îi vine o idee mortală și se duce la Mircică să-i propună punerea ei în aplicare. Desigur, putea aștepta până dimineață, dar era un pretext pentru scenaristă să „ilustreze” atitudinea părinților. Planul era „simplu”: să-și simuleze răpirea pentru a-l determina pe tatăl lui să revină în țară. Ca și cum la noi în fiecare zi sunt răpiți copiii iar părinții plătesc recompense! Mircică nu prea e de acord, considerând că e destul de periculos, dar prietenul lui, Alex, se supără și-i zice: du-te-n p…la mea! La așa vorbe grele, Mircică acceptă.

vara2Acum nu-i vorbă că puștiul se dădea mare, pentru că nu avea încă acea dotare, ci doar o puțulică, ci că Ministerul Educației, pe bună dreptate, nu va recomanda diriginților filmul. Pe de altă parte, nici cei doi cineaști, nici cei doi actorași se pare că nu au auzit de teoria criticului D. I. Suchianu, care spune că din cele 50 de funcții pe care cuvântul le are într-un film, lipsește redarea adevărului/realității. Altfel spus, nu redarea mecanică a vocabularului contează, ci scopul urmărit.

Mult mai multă greutate ar fi avut o replică de genul: „Mă gândeam eu că ești un laș!” Filmul ar fi devenit „și pentru copii”, și s-ar fi întărit semnificația titlului „Vara s-a sfârșit” care vrea să spună că s-a sfârșit copilăria cu această experiență. Deși mai corect ar fi fost „Sfârșitul verii”, pentru că ar sugera sfârșitul unei etape și începutul alteia. Mircică îl leagă pe Alex de un stâlp în subsolul unei mori părăsite și-l pozează cu un polaroid. Numai că sunt surprinși exact de cine nu trebuia și Mircică își lasă prietenul legat la moară.

Colac peste pupăză, își scrântește și-o gleznă, așa că nu poate reveni decât peste câteva zilele, când găsește o grămadă de pietriș peste chepengul beciului. Îi spune paznicului, dar acesta îl ia la șuturi. Aici este absurdul involuntar al poveștii. Oricât de rigizi ar fi fost părinții lui Mircică, asta nu justifică tăcerea lui, cu prețul îngropării de viu a prietenului său. Trebuie spus că nu avea pe unde să fi ieșit de acolo. Deși, scenarista ne lasă libertatea să ne imaginăm că poate, totuși, a ieșit cumva, marșând pe „mustrările de conștiință” și, astfel, „pedepsirea” lui Mircică.

Astfel se ratează un subiect deosebit de important, respectiv disperarea unui copil de a-și aduce părinții acasă. Pentru a scrie un scenariu nu este suficientă o diplomă, trebuie să mai și cunoști viața.

Personajele sunt construite în acest caz exact pe dos. Filmul se ocupă mai mult de jumătate din timp pe întemeierea unei prietenii între cei doi băieți – chiar și cu firi și educație diferite, nu asta ne interesa. Important era că Mircică încearcă să-l ajute pe prietenul său să fie cu părinții lui. Nu Mircică trebuia să fie cel care știe cum se înscenează o răpire, sau tehnici de luptă, pentru că, mai mult ca sigur, părinții nu-i permiteau să se uite la televizor la astfel de filme, ci Alex.

Alex, deși departe de ai lui, trebuia să fie, așa cum se întâmplă adesea, inteligent, dar lipsit de îndrumare. El, șmecherașul de București, trebuia să-i bată pe micuții provinciali, cu șef cu tot, nu invers. Modul cum se impune Mircică, băiatul cuminte și citit, în fața găștii e de-a dreptul hilar. De unde până unde? Astfel, cele două „cafturi” nu au niciun rost, dar puteau avea! Nici „meșterul la toate”, care le repară bicicleta, nu are niciun rost ca personaj, dacă Mircică nu  i-a cerut ajutorul când a fost în impas.

Luxarea gleznei este un pretext scenaristic penibil, ca să justifice imposibilitatea băiatului să-și salveze prietenul. Putea avea și piciorul amputat, și tot trebuia să reușească. „Tăcerea” cu riscul morții nu se susține nicicum. Singura situație plauzibilă ar fi fost să cadă de pe ruinele morii și să stea câteva zile în comă, timp în care moara era demolată prin dinamitare. Dramatismul se dubla, iar povestea era perfect veridică. De la o bună intenție se ajungea la dramă, în lipsa unei gândiri mature. Nu „mustrările de conștiință” trebuiau să fie miza filmului, ci necesitatea ca toți copii să aibă părinții aproape. Și nu numai la propriu, ci și la figurat!

Pentru că Mircică, deși locuia cu părinții lui în aceeași casă, între ei era o distanță imensă. Singura scenă memorabilă, adevărată și bine jucată este cea în care puștiul vine plângând la tatăl lui să-i spună că a făcut „un lucru rău”. Și, din păcate, sunt mulți, foarte mulți părinți care nu-și cunosc proprii copii, nu-s capabili să deosebească o lamentare sau un răsfăț de un plâns sincer. Tânărul interpret reușește o performanță rară pentru acel moment. Cu atât mai mult este pusă în evidență opacitatea tatălui, care îl întreabă repetitiv și retoric „si-acum de ce plângi?!”  Evident, și cu un ton care numai la destăinuiri nu-l îndemna pe copil!

Ar fi fost de întrebat tânărul regizor, câte sute de scenarii a citit/respins până l-a ales pe acesta? La proiecția de promovare a spus că în copilărie a cunoscut o situație oarecum apropiată, și că aceasta l-a determinat să accepte scenariul. Pentru români, sentimentalismul este o piatră care le atârnă de gât. Nu numai în cinematografie, ci în toate domeniile, inclusiv afaceri și politică. Preluare de pe Cinemagia, cu acordul autorului Doni Mirodoni.

 

Advertisements

Leave a Reply