Advertisements

Patul conjugal (1993)

Ce-a încercat să facă Daneliuc cu filmul său din 1993, Patul conjugal, nici nu mi s-ar fi părut o încercare atât de rea (chit că pare un experiment), dacă aș fi putut face abstracție de contextul în care a fost produs. Nu vreau să spun prin asta că filmul n-ar fi în pas cu vremea – cu acele vremuri, dimpotrivă, prea este! Totuși, cred că poate fi considerat un prevestitor „cântec de lebădă” pentru regizorul Daneliuc, o atingere a limitelor sale – fiind în același timp unul profetic atât pentru societatea cât și pentru cinemaul românesc (dramele de apartament).

Până la Revoluție, regizorii români au fost nevoiți, în încercările lor de evitare a cenzurii, să lucreze cu parabole flasce, iar evitarea temelor sociale (reale) a dus la dezvoltarea unui limbaj cinematografic ultra-poetic, care abuza de fel de fel de coduri și simboluri în încercarea de a găsi sensuri oriunde altundeva decât în realitatea înconjurătoare. Dacă în teatru evitarea temelor sociale a dus la inovații (regizorii din Est fiind foarte apreciați), în cinematografie pelicula, ce are tocmai acest atribut documentar, de „înregistrare” a realității, era nevoită să și-l renege.

Odată cu vântul schimbării, fostele studiouri cinematografice de stat numite Case de filme x (unde x=1-5) intră pentru o perioadă în parohia unor regizori de renume. Aceștia, sub pretextul anilor grei de cenzură care le-au tăiat elanul creator (adevărul este că aceste „perioade creatoare” sunt limitate, puțini reușind să se ridice la longevitatea regizorului Lucian Pintilie) au început să facă uz de diverse mijloace pentru a se auto-promova, tăind din fondurile tinerilor cineaști pe care trebuiau să-i debuteze, și deturnând bugetele acestora spre propriile filme.

patul1Toate acestea se făceau prin impunerea unor simplificări ale scenariilor şi concepţiei regizorale ale acelora, iar cei care se opuneau acestor metode erau înlăturați de la regia filmelor lor. Este și cazul „Patului conjugal”, numit „un delir vulgar” de către criticul clujean Ioan-Pavel Azap, și pentru ale cărui fonduri se pare că a suferit regizorul Octavian Brânzei, înlăturat de Mircea Daneliuc de la regia Dragoste și apă caldă, și înlocuit de către Dan Mironescu, care l-a finalizat în forma impusă de regizorul-director al casei de filme Alpha Films International.

Ce a generat această derută creatoare a anilor ’90, când orizontul de aşteptare era extrem de generos, mai ales în ceea ce-i privea pe regizorii consacraţi înainte de ’89, cu toţii fiind convinşi că doar cenzura comunistă i-a împiedicat să-şi dea adevărata măsură a talentului? Am să-l citez pe același critic clujean Azap, care scrie pe istoriafilmului.ro că:

Numai astfel (prin orizontul de așteptare) se poate explica toleranţa publicului şi, deopotrivă, a majorităţii criticilor faţă de unele ratări monumentale ale „clasicilor” în viaţă ai cinematografiei române. Doar că în realitate aceste filme reflectau deruta, incoerenţa, debusolarea cineaştilor români, descumpăniţi de libertatea de creaţie – cu care se confruntau la propriu – mult mai mult parcă decât de rigorile, eufemistic vorbind, ale totalitarismului….

Realizatorii, în speţă regizorii, nu aveau cum să recunoască în mod deschis dezorientarea care-i „anima”, probabil nici nu realizau adevăratele dimensiuni ale derutei, iar publicul şi critica nu puteau crede, nu puteau accepta, cu rare excepţii, că regele e gol, conferind, din inerţie şi dată fiind autoritatea numelor de pe generic, sens şi valoare acolo unde acestea lipseau uneori cu desăvârşire.

Daneliuc pare apropiat – prin consecvenţa cu care a rămas credincios unui anumit tip de realism cinematografic – de Alexandru Tatos. Amândoi au practicat un fel de “cinema-voyeur” de tip hiper-realist, îl caracterizează Marian Sorin-Rădulescu aici:

“Priza directă” la realitate şi ciné-vèrité-ul lor s-au născut – afirma Daneliuc – “dintr-o foame de adevăr” bine articulată cu o serie de alte elemente profesionale şi mai ales de stil. Rezultatul: o formă insolită de firesc, de naturaleţe, ce conferă întregului autenticitatea atât de greu de contrafăcut pe ecran. Este brand-ul Mircea Daneliuc din perioada ante-1990.

Pentru Mircea Daneliuc, anii ’90 înseamnă intrarea într-o nouă etapă – aceea în care şi-a scris şi regizat un “decalog al scârbei” (Lucian Georgescu): A unsprezecea poruncă (1991); Tusea şi junghiul (1992); Patul conjugal (1993); Această lehamite (1994); Senatorul melcilor (1995); Ambasadori, căutăm patrie (2003); Sistemul nervos (2005); Legiunea străină (2008); Marilena (2008); Cele ce plutesc (2009).

Advertisements

Leave a Reply