Advertisements

L’avenir (2016)

În acest (din nou) foarte personal film realizat de Mia Hansen-Løve, interpreta rolului principal – Isabelle Huppert – nu mai e seducătoarea din Elle, nici măcar sedusa – ci doar o abandonată profesoară de filozofie.

N-am făcut nici un film care să fie explicit despre viața mea, chiar dacă Goodbye First Love a fost probabil cel mai aproape. Dar toate sunt transpuneri, inspirate de personaje pe care le-am cunoscut. Ideea de portret este primordială pentru mine: este vorba de o prezență precisă pe care încerc s-o înțeleg și s-o redau. Oameni pe care i-am cunoscut și iubit sau care au dispărut… Știi, ca un pictor, chiar dacă nu știu să pictez, chiar deloc,

spunea fosta actriță (actuala soție a regizorului Olivier Assayas) într-un interviu pentru The Guardian. Iar în acest gen de cinema, inevitabil, realitatea și ficțiunea au tendința de a se întrepătrunde, iar rezultatul riscă să-i expună subiecții într-un mod mai puțin confortabil.

Un film autobiografic nu este ușor de făcut – ești și tu în toate acele caractere, atât de aproape de ele. Într-un fel, nu vrei să reflecți asta de-a dreptul, așa că în prima fază personajul acestui film (Goodbye First Love) era băiatul, dar am descoperit în timp ce-l scriam că nu cunosc băieții atât de bine în ceea ce privește preocuparea lor pentru dragoste, și de fapt tocmai acesta era punctul important al filmului, cheia lui.

Voiam ca acest băiat să rămână neexplicat, să rămână un mister prin comportamentul său, așa că a trebuit să găsesc curajul și onestitatea de a scrie din unghiul fetei – și da, aceasta sunt eu.

În ultimul său film, sursa de inspirație pentru profesoara de filozofie pierdută în mulțime (deși are o casă frumoasă, unde camera de zi ca și holul sunt o uriașă bibliotecă), este chiar mama sa.

a3Și nu e doar atât, ci întreaga situați – incertitudinea sentimentelor generată de o despărțire a cuplului de profesori cu copii mari – are ca izvor despărțirea părinților săi.

Și ce se-ntâmplă atunci când se despart doi filozofi? Nu se ceartă decât în momentul împărțirii bibliotecii

– A, nu se poate! A luat Levinas cu toate notițele mele…

– Nu pot să cred. Și Buber, de asemenea?

– Nu-i adevărat, nemernicul! Asta e prea de tot!

Abia apoi îl sună și începe obișnuita ceartă domestică, și reproșurile generate de orice divorț. Plecată într-o excursie, femeia rămasă în sfârșit singură își cumpără și citește pe tren Levinas – Dificila libertate. Dar ce înseamnă libertatea, altceva decât să deschizi cutia Pandorei? Iar Pandora, mâța grasă, obeză și chioară care a trăit 10 ani printre picioarele mamei protagonistei (și bunica autoarei), dispare în pădure și se întoarce abia dimineața, cu un șoarece în bot. O aluzie la triumful instinctelor.

a2Un alt amănunt inedit este dat de numele pisicii. În realitate pisica mamei se numește Desdemona. Mia Hansen-Løve povestea că i-a arătat mamei sale scenariul, cerându-i astfel acordul de a folosi situația sa intimă, iar aceasta a acceptat cu seninătate, până a dat de numele Desdemonei: Asta nu, chiar nu e posibil! E vorba de intimitatea pisicii!

Mi-o imaginez pe Mia Hansen-Løve ca pe-o Ana Ularu despărțită de Radu Iacoban și măritată cu Cristi Puiu, dacă asta ar fi posibil. După o carieră actoricească a cochetat ocazional și cu critica de film, scriind cronici pentru Cahiers du Cinéma, înainte să înceapă să regizeze.

În L’avenir propune un cinema tandru, fără a cădea însă în melodramă sau chiar romantism. Încă frumoasa sa profesoară de filozofie este perfect conștientă de vârsta sa, de faptul că va fi bunică, și de condiționările acestei poziții, chiar în momentul în care și-a (re)găsit libertatea. Ea mai face față câtorva încercări, când se pune în situația unor întâlniri cu studentul preferat, ori când i se oferă ocazia unei sărbători cu fostul său soț, dar este dispusă mai mult să analizeze decât să facă mișcarea decisivă. Apoi citește La mort – și pleacă înapoi la Paris.

Acest melanj de bun-simț cu note de auto-ironie și chiar de burlesc, de realism în genul viața bate filmul, face din ultimul (cel puțin în viziunea Miei Hansen-Løve) un obiect artistic fluid – impresionist și nuanțat, cu toată mizanscena aferentă unei producții de asemenea calibru. Ajunsă la doar 35 de ani la al 5-lea său film, Mia Hansen-Løve este deja un cineast special și nu întâmplător a primit anul trecut Ursul de Argint la Berlin pentru cel mai bun regizor.

Filmul a mai luat un premiu pentru regie și la BIFF – singurul festival competitiv de lung-metraj al Bucureștiului.

Advertisements

Leave a Reply