Advertisements

Filme psihologice 2016

Termenul sună puțin ciudat în limba română, fiind înlocuit de expresii gen mind-fuck ori filme care te țin cu sufletul la gură. Dar cum la noi există chiar și un Festival de psihanaliză și film (organizat de Irina Nistor), rămâne să ne mai așteptăm doar la filme psihiatrice, ca să fie tacâmul complet (probabil să intre acolo majoritatea filmelor din genul horror, genul porno și în general filmele de serie B). Revenind, filmul psihologic pare un gen „prețios” de film, adresându-se unui public intrat în sala de cinema mai degrabă să-și facă terapia (cum zicea Cristi Puiu) decât să vadă cinema. Pentru că modul în care vedem filme este influențat de modul în care vedem cinema-ul, de întrebările pe care ni le punem și de mijloacele specifice fiecăruia de a găsi răspunsuri: de ce vedem filme? cum ne alegem filmele șamd.

Filmul psihologic este în trend: nu se joacă doar cu mintea spectatorului (atâta câtă o are) ci se adresează mai degrabă inteligenței emoționale a acestuia. El se alătură trendului existent pe piața cărții, care cere cu precădere soluții practice gen Cum să faci asta în 10 pași în detrimentul ficțiunii.  Odată intrat în sala de cinema și așezat comod în fotoliu, în fața unui ecran lat, spectatorului îi crește automat IQ-ul: asistă în calitate de martor omniscient la o istorie condensată care i se adresează nu neapărat intelectului, cât mai degrabă limitelor sale umane. Ori, dacă filmul american livrează eroism și tot mai multă agresivitate, cel european nu este nici el departe de a-și defini o agendă propagandistică proprie, dincolo de preferințele specifice de gen: filmul franțuzesc transmite tandrețe, cel englezesc mi se pare, cel puțin prin prisma filmelor văzute de mine în ultima perioadă, interesat în lumi distopice, iar filmul italian (așa cum a remarcat recent Cristina pe cefilmevad.com) descoperă un echilibru fin între comedie și dramă.

girl1

Filmele ce ar putea intra în categoria celor psihologice (pentru a respecta titlul) văzute de mine anul acesta, sunt Nocturnal Animals regizat de Tom Ford, despre care am scris imediat după o cronică de întâmpinare (la care trebuie să revin, cu precizarea importantă că am ratat începutul), The Girl on the Train în regia lui Tate Taylor, Dark Places după romanul omonim al lui Gillian Flynn, Chevalier regizat de Athina Rachel Tsangari și Secret in their eyes după romanul lui Eduardo Sacheri – La pregunta de sus ojos. De remarcat că majoritatea acestor filme (receptate de spectator drept psihologice) au la bază fie un roman puternic, fie un scenariu inteligent construit. Fata din tren este mai degrabă un crime-thriller dinamizat de întorsături de situaţie care ne fac să-l percepem ca un film psihologic, așa cum Animale de noapte este de fapt un film noir mascat într-o dramă existențială.

Nocturnal animals (2016) pare un film specific de mall, la care am intrat cu întârziere (pierzând scena introductivă). El intercalează experiența vizuală a unui designer (care este regizorul Tom Ford) sau proprietar de galerie de artă (este ceea ce a ajuns protagonista Susan) cu cea a unui autor – Edward – interpretat de Jake Gyllenhaal. Filmul este un fel de declarație artistică a lui Tom Ford, care se îmbracă aici în ambele personaje, Susan și Edward, o interogare a condiției artistului preocupat atât de succesul comercial cât și de împlinirea personală în capitalismul post-fordian (sic!).

girl2The Girl on the Train (2016) este la fel de greu de încadrat în gen, mai ales datorită scenariului bun și începutului înșelător. Pornește de la câteva premise general-umane care-l fac pe spectator să se identifice ușor cu personajul: viețile altora, urmărite din fuga unui tren (sau poate a unui film), viețile standard pe care le-am fi dorit (o femeie, o casă, un copil) ca și regretele care însoțesc, inevitabil, orice derulare înapoi a filmului vieții noastre. O protagonistă cu ochi frumoși (Emily Blunt) cunoscută în special pentru interpretări sensibile, ne surprinde aici c-o întorsătură dramatică de situație și-un rol mai puțin obișnuit, făcut din fața boțită. În ciuda personajului antipatic, un joc bun al eroinei principale, a cărei obsesie pentru trenuri o scoate la liman.

darkDark Places (2015) are un subiect mai dramatic decât al filmelor de dinainte, ca atare pare și mai dificil de încadrat în facilul gen psihologic – este mai degrabă un mistery thriller în care Charlize Theron se achită bine de rol. Filmul nu lasă o impresie la fel de puternică precum mai digerabilul The Girl on the Train (amintirile unui copil fiind mai dificil de reconstituit) dar nici nu trebuie ratat, în ciuda scorului mic de pe IMDb. De urmărit pe viitor: mai puțin cunoscutul regizor Gilles Paquet-Brenner.

secret-in-their-eyesUn alt film receptat eronat drept psihologic este Secret in their eyes după romanul argentinianului Eduardo Sacheri. Interesant este că după „La pregunta de sus ojos” se turnase un film argentinian, localizat în America latină, care avea toate calitățile unui film psihologic, poate de aici și așteptările spectatorilor. Translatarea poveștii în America de Nord post – 11 septembrie, cu o distribuție de excepție (Julia Roberts, Alfred Molina) și prestații actoricești pe măsură (Nicole Kidman) îl transformă însă în altceva – iese mai degrabă un policier bun, dar atât – poate de aici și nota mică de pe IMDb.

Poate cel mai interesant caz este Șevalier-ul Athinei Rachel Tsangari, un film care a rulat la TIFF. Acesta din urmă este de fapt o comedie absurdă, de asemenea, mult peste nivelul notei acordată filmului pe IMDb. Dar poate un trailer să fie mai elocvent decât orice aș putea spune eu:

Și în final, câteva întrebări în loc de concluzie: este filmul psihologic un gen în adevăratul sens al cuvântului? Din cele 5 filme enumerate aici, Nocturnal Animals este o dramă existențială expusă în genul noir, The Girl on the Train ar intra la mistery crimeDark Places este mai degrabă un mistery thriller în vreme ce Chevalier este o comedie de-a dreptul absurdă. Sau mai degrabă aceste mind-twisting ori așa-zise psychological movies nu reprezintă decât un mod livresc de percepție a poveștii de pe ecran, cam străină artei filmului?

Pentru povești avem însă la dispoziție cartea sau teatrul radiofonic. Iar câteva filme despre mintea umană care și-ar merita însă denumirea psi sunt ceva mai-vechile: Memento (2000), regizat de Christopher Nolan după povestirea scurtă a fratelui său Jonathan, The Prestige (2006) al aceluiași regizor, cu o distribuție de zile mari și nominalizat la Oscar pentru scenariu și pentru imagine plus Mașinistul (204) lui Brian Anderson, în care Cristian Bale face ca și-n filmul amintit anterior, un rol de excepție.

Advertisements

Leave a Reply