Advertisements

Despre actoria de film și cea de teatru

Actorii români sunt apreciați pentru rolurile făcute în teatru, dar recunoașterea lor (la nivel național) vine abia după cele reușite ocazional în film. În această idee am început interviul cu Alexandru Papadopol la Arad după Svejk, în care am discutat mai mult despre proiectul său actoriedefilm.ro.

„Teatrul este atunci când ne jucăm de-a dedublarea”, spunea Matei Vișniec.

Ființa umană se suportă mai ușor cînd se separă în două, o parte devine actor și o parte devine spectator. Oglinda dintre ele este viața, dar și viața se separă în două, jumătate devine scenă și jumătate devine sală cu fotolii roșii. Dedublarea se prelungește chiar și în momentul aplauzelor cînd o facem în mod instinctiv cu două mîini.

Reiau transcrierea dialogului despre actorie cu Papi (dedublat înapoi din locotenentul Lukas) de aici:

Mie școala voastră de actorie mi se pare un proiect generos, ați avut șansa de a lucra cu niște oameni deosebiți… și acum vreți s-o împărtășiți și altora.

Noi chiar am vrut să facem o școală de actorie, nu să ne îmbogățim, dar a pornit ca un business. Numai că nu e ca și cum am fi făcut noi trei o fabrică de chibrituri, care-ar fi fost un „business” în forma lui pură, adică ne-am fi gândit fix câți bani facem.

Altfel stă treaba când deschizi o școală de actorie, când faci ceva ce are legătură cu meseria ta și care știi că te ajută și pe tine în timp, ca actor. Adică începi să-ți repui reperele pe niște juste valori, pe care în general actorii cu experiență – sau actorii care joacă mult – le cam pierd.

Prin faptul că noi predăm aceste cursuri ne întoarcem întotdeauna la „basic”, la ceea ce am făcut în anul I de facultate, lucru care este extraordinar de bun: prospețimea celorlalți, care te pune pe gânduri, te face să-ți re-evaluezi multe…

Dar ce ziceai că pierzi?

Pierzi din prospețime și pierzi din…

Devii pedagog?

Nu ăsta e riscul cel mare, dar odată ce devii un actor experimentat, mijloacele tale care sunt mult mai puternice decât ale unui începător, devin totuși niște limite: îți pierzi prospețimea și spiritul acela „studențesc”.

Ăla în care nu știi, în principiu – ca și actorul experimentat – cam ce are efect. Așa că noi ne întoarcem tot timpul în școala aceasta la munca de cercetare, de adevăr de bază, adică ne repunem valorile în matca lor inițială, ceea ce e super-bine. Toți profesorii de film, de teatru, spun treaba asta: nici nu știi cât de bine-ți face, și pe termen lung. Nu te lasă să te impregnezi de fapt, de propriile tale cărări, ca să zic așa.

Tu ai avut după perioada de-nceput când ai jucat cu Puiu și cu Mungiu, una în care ai jucat în seriale, te gândeai să mergi pe ideea asta…

Da, am avut o perioadă lungă de seriale!

Și acum ești concentrat pe teatru…

Și cinema! Știi cum se numește asta: NOROC în viață se numește 🙂

Zici că?

Nor-mal.

Păi dacă ai jucat în Două lozuri!

Nor-mal. Se numește Noroc în viață, cu majusculă, pentru că n-am avut perioade de pauză, în care să stau. Pentru că perioadele de pauză sunt dificile pentru actori… una este când îți iei TU o perioadă de pauză pentru că trebuie să te reevaluezi, să te reinventezi, etc, atunci faci pasul înapoi și alta când acea pauză vine din exterior și se transformă așa într-o lâncezeală care te omoară, te distruge, te demoralizează, îți mănâncă încrederea. Pentru că tu crezi în tine și în talentul tău de a controla o situație, ori lâncezeala asta intră în actor și-l face să se gândească că poate nu are talent și că poate a fost doar o întâmplare ceea ce s-a petrecut cu el în anumite circumstanțe. De aceea e bine să nu le ai… iar eu n-am avut perioade de-astea!

– continuă aici –

Advertisements

Leave a Reply