Advertisements

Niciun film românesc la Cannes 2017

După Cannes 2016, când „Le Figaro” titra: România – țară mică, cinema mare. Domină competiția, a venit și reversul medaliei: niciun film românesc nu este prezent în acest an la Cannes 2017. Apropos de asta Cristi Mărculescu comentează (am așteptat să se stingă ecourile ca să-l preiau), că ni s-au belit faianțele, ceea ce:

E bine pentru o întreagă industrie mâncătoare de bani gratis și avidă de onoruri care se vede nevoită să facă niște soul-searching. Anii (chiar deceniile, PLM) în care filme făcute pentru a fi văzute și plăcute de public au venit fix de la 3 regizori (Caranfil și Giurgiu, ocazional Porumboiu) s-au cam încheiat.

Nu-i deloc o tragedie, este o schimbare și poate fi teribil de benefică. Mai ales pentru generația de după Noul Val (Bogdan Mirică și Nicoale Constantin Tănase, primii ieșiți cu lung-metraje) care au și IQ-ul și talentul să facă lung-metraje viabile artistic destinate unui public larg. De ăștia mici, care sau debutează anul ăsta (Daniel Sandu) sau încă nu au făcut lung-metraj (de la Comăneasca la Botezatu și de la Andrei Tănase și Roxana Stroe până la Sorin Tănase, avem vreo 15 regizori foarte capabili de scurtmetraje) nu poate să-mi fie decât milă pentru că noul val festivalier a alienat vreme de un deceniu orice public de cinema mai aveam pe aici pe teritoriul carpato-danubiano-pontic.

Deși când or să debuteze în lung-metraj or să constate că 1. nimeni nu știe cum să promoveze filme pentru că nu le pasă de promovare și public, producătorii vor doar bani de la stat 2. le-au otrăvit fântânile cu ciorbe hoituri și faianțe Mungiu și Puiu 3. le-au pârjolit lanurile xenofobia apropos de români pe care o orchestrează sistematic binomul Jude-Solomon.

Total de acord cu „dezideratele” exprimate în continuare: readucerea publicului în săli și separarea semidocților plini de oportunisme festivaliere de cineaștii onești. Mici precizări despre prima parte, însă: minimalismul NCR a fost generat tocmai de lipsa bugetelor pentru film. O generație de regizori primise pe mână studiourile existente, și deturna fondurile în favoarea propriilor filme. După ce Cristi Puiu primește acel nenorocit de premiu la Cannes (nici măcar Palme d’Or, ci Un certain regard), treburile se schimbă puțin: el își pregătise 6 sinopsisuri de Povestiri de la marginea Bucureștiului pe care voia să le facă pe genunchi, cu buget mic.

Acest entuziasm venea în urma protestului inițiat contra aripii vechi din CNC de către Tudor Giurgiu cu sprijinul lui Puiu și-al altor încă tineri, pe atunci, regizori:

Mă gândeam: am prieteni actori care ar fi dispuşi să participe şi să joace, aş putea să filmez cu cameră digitală, să mă apuc de publicitate… deşi eu nu sunt aşa de agreat în mediul ăsta, dovadă că am făcut foarte puţine spoturi. Şi astfel ajungem la ideea de underground, cu care eu cochetez în mod inconştient… Perspectiva filmelor cu buget mic chiar mă încânta şi chiar m-am jucat inventând o siglă — FFPG adică „filme făcute pe genunchi“ sau FFBP, „filme făcute cu banii de pâine“.

Mă gândeam cum poate fi promovat un asemenea concept. Atunci m-am apucat să scriu aceste 6 poveşti — cărora le-am dat titlul generic „Povestiri de la marginea Bucureştiului“ —, 6 sinopsisuri de câte o pagină fiecare şi l-am întrebat pe Răzvan Rădulescu dacă îl interesează să facem împreună proiectul ăsta. Lui i-a surâs ideea de underground şi ni le-am împărţit. A luat el trei, am luat eu trei, şi le-am dezvoltat până la faza de treatment.

Și acum întrebarea de baraj pe care și-o pune Puiu: ele au în comun doar faptul că sunt filme cu buget mic sau le mai leagă şi altceva: o lume, o idee, un mod de a povesti…?

Advertisements

Leave a Reply